My Sweet Nothings

Posts Tagged ‘copilaria mea

A fost odata o fetita cu breton. Ea purta o rochita de finet imprimat, maro cu picatele albe, iar la gat avea un guleras de catifea asortata, maro. Implinise cinci ani, era de mana parintilor si mergea in vizita la sora tatalui, care statea la cateva strazi departare de casa lor. Dar strazile erau lungi, pietruite si nu era chiar atat de usor de ajuns. Ii placea sa atinga oamenii cu ochii mintii si sa-si doreasca sa creasca si sa ajunga intro zi ca ei.
In acea seara si-a promis sa nu uite niciodata momentul acela. Si nu l-a uitat nici in ziua de azi.

Anunțuri

O fetita este alintata de bunicuta ei. Fetita, la randul ei mangaie pisica bunicii pe capul rotund si blanos, iar pisica toarce de placere. La un moment dat, fetita care sta in bratele bunicii cu pisica in propriile brate, ii spune bunicii, mangaind-o pe cap:
– Si tu esti „mumoasa” ca pisica ta!
A ramas celebra povestea aceasta pe care bunica a repetat-o apoi de zeci de ori copiilor, nepotilor si stranepotilor.

Pentru copiii de altadata care acum sunt un pic nostalgici…

Eram in clasa a doua la o scoala primara din Bucurestii Noi. In drumul spre casa, ma opream uneori la o biblioteca de cartier. Era situata intr-o camera a unei case obisnuite. Dulapuri pline de carti, imbracau peretii de jur imprejurul camerei. Imi amintesc ca iubeam locul acela plin de carti, dar nu prea intelegeam, copil fiind, de ce miroase a mancare de cartofi intr-o biblioteca plina de carti. Sunt lucruri pe care mi le-am putut explica mult mai tarziu. Imprumutam cate o carte si veneam cu ea acasa. Mama mea nu era foarte incantata sa rasfoiesc carti pe care le-au mai rasfoit si altii, pentru ca eram speriati de spectrul mizeriei si al bolilor de tot felul pe care razboiul le lasase mostenire omenirii. Motiv pentru care a hotarat sa ma inscrie la Palatul Pionierilor la Cercul de maini indemanatice. A urmat o etapa frumoasa a vietii mele de copil curios si introvertit, care strabatea o data pe saptamana cu tramvaiul traseul Bucurestii Noi-Cotroceni. Totul se transforma in sarbatoare. Savuram drumul cu tramvaiul, stiam toate statiile si curbele pe care le facea acesta. Imi placea sa ma lipesc de spatarul tare al scaunului, sa ma bucur de drum si de tot ce vedeam din tramvai. Palatul Pionierilor era o lume de vis, unde te puteai considera un pic boier, in timpul orelor invatam sa coasem, sa brodam, sa crosetam, sa tesem covoare oltenesti sau plusate, sa facem feston si butoniere, sa coasem in puncte, sa facem broderie sparta si cate si mai cate. In timpul pauzei savuram chifla cu sunca de Praga, care era specialitatea bufetului, sau spirala cu crema.
La Palatul Pionierilor se organizau excursii pe Valea Prahovei: vizitam Casa lui Grigorescu, Inchisoarea Doftana, plecam dimineata cu punguta de mancare si cu apa la noi si ne intorceam seara. Mi-a venit in minte o intrebare pe care nu mi-am mai pus-o pana acum: oare cine ma astepta cand se intorcea autocarul? Cred ca tata, care lucra la Apaca, sau venea mama dupa mine? Nu-mi prea amintesc exact, dar era tare frumos.

M-am nascut in casa Coanei Didina Fulfuc si am copilarit pana in clasa a treia in casa lui Madam Klear, adica vis-a-vis. Pana aici nu am adaugat nimic neadevarat, am spus numai si numai adevarul. Dar de-aici incolo incepe adevarata poveste cu aroma de bulion de rosii date prin masina si fierte in curte in oale mari, cu miros de ardei copti si vinete coapte din care se facea zacusca. La radio se cantau melodii din muzica popoarelor, mereu aceleasi, in fiecare zi. Urma teatru radiofonic, cotele apelor Dunarii, muzica populara, muzica usoara, Noapte buna copii, Buletin de stiri si cam asta era pana a aparut televiziunea. In prima seara cand s-a instalat televizorul in casa a fost un film sau o piesa de teatru, ani de zile mi-am amintit titlul, dar acum l-am uitat si n-am pe cine sa intreb acum cum se numea piesa sau filmul de-atunci.
Seara stateam in curtea casei si ne jucam in felul nostru pentru ca nu eram lasati afara sa ne amestecam cu restul copiilor din vecini. O data cand a venit mama de la piata si ne-a gasit afara din curte, a fost mare suparare, fratii mei chiar au suferit un pic, eu am scapat ca eram cea mai mica si m-am luat dupa ei, bineinteles, constienta fiind ca nu e bine…
Nu-mi placea sa fac rele, eram intotdeauna speriata de consecinte, chiar tineam la fratii mei.
Atunci cand ne luam de „toarta”, adica la brat si saream de pe lada de asternut pe arcurile divanului era palpitant, dar si periculos in acelasi timp. Sau atunci cand fratele meu a aruncat cu o rosie in tavan la bucatarie si eu a trebuit sa ma fac ca nu stiu nimic…sau atunci cand l-am pus pe fratele meu sa-mi coasa rochita de la papusa la masina de cusut, iar acul i-a intrat in deget…noroc ca a venit o matusa la noi ca altfel nu stiu ce s-ar fi intamplat.
Aveam un dud alb in gradina la madame Klear si ce ne mai placea sa ne urcam in el. Chiar si eu? Uite ca nu-mi amintesc. Dar cand am cules corcoduse de la vecinul de-alaturi de la familia Teodorescu si am venit cu ele acasa si le-am ascuns sub frunze, a venit tata mai devreme de la Apaca si ne-a pus sa maturam frunzele de pe alei si-a descoperit corcodusele ascunse…
Dar ce brazi frumosi si ce surprize ne asteptau de Craciun. Luam cu asalt dulapurile la cautat cu cateva zile inainte sa descoperim ce e ascuns pe-acolo de catre parinti.
Pe urma ne-am mutat la bloc in Drumul Taberei si a inceput o noua era in evolutia noastra spre adolescenta. (Va urma)


Top click-uri

  • Niciunul